Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Stăpânirea” de sine

        de Nicolae Prelipceanu

Din când în când se iscă în presă câte-o discuţie asupra modelului pe care-l au tinerii, atunci când o iau razna prin viaţă. Dar niciodată nu s-a vorbit despre modelul pe care-l au adulţii, cei, deja, de mai multă vreme rătăcitori prin viaţă. Aici, fiecare îşi alege, după gustul şi intelectul său, modelul.

O modistă, cic㠄formator de opinie”, o punea, nu de mult, la punct pe o doctoriţă în problema Covid-ului 19. Când un medic român din Suedia i-a indicat domeniul în care e specializată spre a se exprima, a sărit, în stilul nou-senatorial, că ea are voie să se exprime despre orice, nu doar despre ce-i dă voie „stăpânirea”. Numai că, aici, „stăpânirea” ar fi fost bunul simţ care îi face pe unii oameni, din ce în ce mai puţini, să se exprime mai ales în domeniile care le sunt familiare, adică mai pe scurt, stăpânirea de sine.

În literatură, hai, toţi veleitarii se cred în drept să aibă opere şi păreri. Dar şi aici ţi-ar cam trebui o bază de cunoştinţe cât de cât cuprinzătoare ca să te exprimi. Ura veleitarilor faţă de cei care reuşesc în literatură a devenit evidentă abia când, aşa cum spune modista, se pot exprima despre orice, nu doar despre ce le dă voie „stăpânirea”. Numai că, şi aici, „libertatea cuvântului” face ravagii. Face ravagii, dar numai în ochii cunoscătorilor, pentru că agresiunea, ca-n cazul părerilor despre pandemie, atrage ca un magnet incompetenţii.

Frustrarea a fost dintotdeauna un motor al omenirii, vezi revoluţia franceză, vezi revoluţia rusă, vezi, chiar, revoluţia, atent dirijată, română. Era, însă, o frustrare oarecumva naturală, explicabilă: de ce să o ducă bine unii şi ceilalţi, mulţimile, să sufere? Însă după ce nevoile materiale sunt cât de cât satisfăcute, apar frustrări cu aer spiritual. Adică: de ce să vorbească numai medicii despre boli? Sau: de ce să se exprime numai criticii despre operele noastre şi nu şi noi despre ale lor, doar şi noi avem drepturi?

Modelul „influencerilor” sau, mai pe româneşte, al „formatorilor de opinie” sunt, de fapt, cum sugeram mai sus, jurnaliştii şi „analiştii” de toate felurile, care roiesc, „ca la un semn”, pe la televiziuni, de câte ori apare un eveniment. Fie el „cazul Şoşoacă vs. ziarista italiancă”, fie ameninţarea Ucrainei cu invazia rusă, fie pesta porcină sau a găinilor, fie, în sfârşit, subiect gras, pandemia. Ca să fim sinceri şi echitabili, nimeni nu i-ar mai chema pe toţi aceştia, cu excepţia celor competenţi în fiecare dintre cazurile enumerate mai sus şi-n altele, puzderie, care ne bântuie vieţile publice, dacă în gura lor nu s-ar uita mulţimi de telespectatori, incompetenţi totali, deci avizi de a deveni „competenţi” prin grija persoanelor invitate. Care, şi aici e cheia problemei, sunt cunoscute ca autorităţi în câte un domeniu sau în câte-o problemă, iar incompetenţii din public le acordă încrederea pentru multe altele. Este aşa-numitul „argument al autorităţii”. Ai autoritate în modă? Păi atunci te trezeşti autoritate (sic) şi-n medicină şi-i faci praf pe doctori cu aplombul nepriceputului, care nici nu bănuieşte imensitatea domeniului în care se bagă şi mai ales anii nenumăraţi care i-ar trebui ca să capete una cât de măruntă.

Nenorocul „influencerilor” de tot felul, exceptându-i, fireşte, pe cei câţiva care se chiar pricep la ce vorbesc, este că, în cazul pandemiei, s-au „amestecat” şi specialiştii. Or, ăştia le-au tulburat încrederea incompetenţilor ce-i urmăresc, dar, fireşte că, până la urmă, tot pe „influenceri” or să-i creadă, pentru că ei vorbesc pe înţelesul „maselor largi populare”. E drept că mai păstrează şi de la competenţi câte o vorbă-două, câte un ARN sau câte mai ştii ce, neînţelegând de fapt ce înseamnă aia şi, amestecându-le pe toate, fac un fel de sos menit să încurce minţile.

Nu era mai simplu să-i asculţi, la literatură, pe cei care se pricep, decât să tot baţi apropouri sau atacuri directe că totul e pe bani sau pe relaţii, aşa cum ştii din propria ta viaţă şi cum te-ai descurcat, sau nu, în ea? Nu era mai simplu să-i crezi pe doctori în loc de modiste sau mai ştiu eu ce alţi specialişti în vreo profesie departe de medicină?

Era, dar pentru asta îţi trebuie bun simţ, îţi trebuie măcar un pospai de cunoştinţe în vreun domeniu, ca să-ţi poţi da seama că nici acolo, în zona ta, nu se poate băga oricine decât dacă e calificat. Or, calificarea asta cam lipseşte. În schimb, bântuie o libertate fără frontiere. Ale cunoaşterii vreau să zic. Şi-o lipsă a stăpânirii de sine care „mă-nţelegi...” (v. Caragiale).

© 2007 Revista Ramuri